Nas prea mare, ochi bulbucaţi, fruntea prea lată sau prea îngustă, degete butucănoase etc.; majoritatea avem câteva mici defecte fizice care ne supără uneori, dar în cea mai mare parte a timpului, nu le acordăm atenţie.
Denumită şi tulburare dismorfică corporală, dismorfofobia este o condiţie în care persoana îşi fixează atenţia asupra unui mic defect fizic pe care îl are sau pe care îşi imaginează că îl are. Spre exemplu, o persoană care are o asimetrie neglijabilă a buzelor, îşi poate exagera acest aspect până la a considera că are o înfăţişare hidoasă şi că este respingătoare pentru cei din jur. Orice încercare sinceră a acestora de a linişti persoana, poate fi interpretată de aceasta ca fiind o remarcă politicoasă. De multe ori defectul care face obiectul îngrijorărilor este imaginar. Persoana îşi poate imagina că are cearcăne proeminente în jurul ochilor sau că are umerii foarte laţi. Persoanele care suferă de dismorfofobie petrec adesea foarte mult timp în faţa oglinzii (sau evită oglinda în întregime), folosesc machiajul în exces, folosesc ochelari de soare sau diferite alte modalităţi de mascare pentru a-şi ascunde defectele percepute. Aceste persoane sunt atât de afectate încât se retrag din activităţile sociale şi limitează contactul cu alte persoane, pot avea probleme la serviciu şi suferă din punct de vedere emoţional. Gradul de afectare este diferit mergând de la îngrijorări frecvente dar cu menţinerea funcţionalităţii, până la cazuri severe în care persoana nu mai iese din casă, decât eventual după lăsarea serii, când defectele sunt mai greu de observat. Convingerea că vor fi respinşi de ceilalţi, jena şi frica de a fi batjocoriţi pe baza aspectului lor fizic este omniprezentă. Unii indivizi cu această tulburare sunt conştienţi că îngrijorările şi anxietatea pe care o simt sunt exagerate şi nejustificate, alţii însă nu văd nimic anormal în comportamentul lor. Adesea pacienţii cu dismorfofobie dezvoltă depresie majoră şi ajung la tentative de suicid.
Aproximativ 1-2% din populaţie suferă de această tulburare, frecvenţa fiind mult mai mare printre pacienţii care se adresează dermatologului. Nu există diferenţe între femei şi bărbaţi din punct de vedere al frecvenţei, însă par să existe diferenţe privind îngrijorările, femeile se concentrează mai ales pe picioare sau sâni, iar bărbaţii pe volumul muşchilor sau căderea părului. Apare de obicei în adolescenţă şi are o evoluţie cronică.
Tratament
Deşi tulburarea este de natură psihologică, majoritatea pacienţilor refuză tratamentul psihologic, considerând că problema este de fapt una de natură fizică. Din acest motiv mulţi recurg la operaţii estetice. Însă de cele mai multe ori intervenţia chirurgicală nu duce la îmbunătăţirea simptomelor dismorfofobiei, persoana continuând să perceapă defecte (aceleaşi sau altele) şi să simtă anxietate şi jenă.
Recomandarea generală este ca tratamentul să includă atât intervenţia cognitiv-comportamentală, cât şi medicaţie pentru rezultate optime, însă se poate începe cu psihoterapia şi pe măsura progresului se poate lua decizia de a adăuga sau nu tratamentul medicamentos. Psihoterapia poate dura mai multe luni. Tratamentul medicamentos poate fi de lungă durată deoarece există riscul revenirii simptomelor dacă acesta este terminat.
Terapia cognitiv-comportamentală presupune disputarea convingerilor eronate (ex. fericirea derivă din aspectul fizic, perfecţiunea fizică este un obiectiv necesar şi realizabil în viaţă, sunt de neiubit) şi schimbare comportamentală prin expunerea la situaţiile evitate (ex. mers la cumpărături la ore de vârf, implicarea in activităţi sociale) şi eliminarea comportamentelor de siguranţă (uitatul frecvent în oglindă, camuflarea prin utilizarea machiajului, sepcilor, ochelarilor de soare sau a hainelor largi).
Familia şi prietenii apropiaţi pot fi educaţi pentru a nu întări comportamentele disfuncţionale ale persoanei afectate.
Un documentar bun despre dismorfofobie puteti vedea aici
