Hiperactivitate, Deficit de Atenție sau ADHD?

Se întâmplă adesea în jurul nostru ca dacă cineva e prea energic sau nu are “stare”, ceilalți să îl suspecteze de ADHD. E la modă termenul acesta, dar ce presupune el de fapt? Se folosește corect?

ADHD, prescurtare de la englezescul Attention Deficit Hyperactivity Disorder, se traduce în limba română ca Tulburarea de Hiperactivitate cu Deficit de Atenție. Este o tulburare de neuro-dezvoltare ce poate produce severe disfuncționalităti atât la copii, cât și la adulți, în multiple domenii de viață.

Pentru diagnosticul de ADHD, este necesar ca simptomele să fie prezente înainte de 7 ani, să persiste cel puțin 6 luni, iar acestea să fie vizibile în cel puțin două domenii de viață. Un alt element important pentru diagnostic este să fie pus de către un clinician (psiholog, psihiatru), în urma unei evaluări specifice. Diagnosticarea făcută de oricine, după ureche, poate avea influențe nefaste asupra dezvoltării psiho-sociale a copilului.

Elementele uzuzale, cele mai reprezentative pentru ADHD este sunt hiperactivitatea (copilul se agită, se foiește pe scaun, vorbește mult) și dificultatea persoanei de a-și menține concentrarea (copilul pare uituc, sau că nu ascultă când i se vorbește). Acestea sunt vizibile încă din primii ani de viață, sunt pervazive (apar în toate situațiile) și sunt persistente în timp. Adică pe scurt, copiii sunt ușor de distras de stimulii din jurul lor, nu reușesc să ducă la capăt sarcinile pe care le au de făcut, sunt zvăpăiați și nu pot să stea liniștiți. Această tulburare se întâlnește mai des la băieți decât la fete.

Sunt în continuare multe aspecte neînțelese la nivel de mecanisme care generează tulburarea și există cercetări în curs pentru identificarea cauzelor determinante. Nu există identificată o cauză certă pentru dezvoltarea ADHD, dar s-au identificat o serie de factori de risc: factori genetici, temperamentali, medicali și de mediu, aceștia din urmă având un rol în manifestarea tulburării în sine. Pot fi asociate cu ADHD tulburările de limbaj, de comportament, tulburări ale somnului și/sau ale apetitului alimentar, uneori întârzieri mintale, coordonări motorii deficitare etc. ADHD evoluează cronic, deși hiperactivitatea se ameliorează cu trecerea anilor.

Chiar dacă un procent de până la 40-50% dintre copiii cu ADHD pot să nu fie foarte diferiți față de copiii cu o dezvoltare normală, o parte semnificativă a celor cu ADHD ajung să fie serios afectați în aspectele sociale, emoționale și interpersonale ale vieții lor.

Ce se poate face

Chiar dacă tratamentul medicamentos este foarte eficient pentru persoanele cu ADHD, de toate vârstele, acesta nu este suficient.

De cele mai multe ori este combinat cu tratamentul psihologic, iar fundamentul unui tratament optim constă în educarea corectă a copilului și a părinților în legătură cu tulburarea. O evaluare psihologică în acest sens este necesară, nu cu scopul explicit de a pune un diagnostic, ci pentru a personaliza situația copilului și de a ghida intervenția. Este important ca problemele asociate tulburării să nu fie considerate defecte ale copilului, ci comportamente (educabile) specifice tulburării.

Mai mult decât în cazul copiilor liniștiți (sau fără tulburare), este important să punem accent pe organizarea vieții. Organizarea mediului de acasă, de la școală sau a mediului de joacă pentru un mai bun management al comportamentelor și reacțiilor specifice tulburării ADHD este esențial.

Putem reduce distractorii din mediu (prea multe obiecte pe masa de lucru a copilului, prea multe jucării la care are acces în același timp), se pot stabili reguli (iei o jucărie nouă după ce o pui la loc pe cea cu care te joci acum, coloram o pagină nouă după ce terminăm de colorat pagina aceasta). De asemenea se pot utiliza tabele cu planificări pentru fiecare zi sau pentru câte o activitate specifică etc. Toate aceste strategii comportamentale specifice (sau altele care se potrivesc mai bine în funcție de situație) sunt elemente indispensabile în gestionarea eficientă a tulburării. Utilizarea lor sub formă de rutină zilnică, facilitează o mai bună funcționare generală: activitățile copilului sunt planificate după un set de reguli clare, se impune un ritm de viață organizat, ceea ce conferă copilului o mai bună stabilitate emoțională, cognitivă și socială.

În măsura în care vârsta copilului permite, se poate realiza împreună cu el o reflectare asupra experienței, adică analizarea unei situații specifice în care copilul nu a reacționat eficient. Se evaluează ulterior alte posibilități de acțiune, se planifică un curs de acțiune potrivit pentru situația respectivă și se implementează într-o situație viitoare, similară.

Dacă un copil cu simptomatologia ADHD nu este ajutat în managementul tulburării sale, acesta riscă să dezvolte complicații. Printre acestea, pot fi probleme de natură emoțională (cum ar fi: vinovăție, stimă de sine scăzută, izolare față de grupurile sociale din care face parte) și comportamentală (să intre în conflict cu părinții, profesorii sau alte persoane din anturaj…). În timp, acestea mențin sau accentuează problemele de atenție, concentrare sau impulsivitate.

O parte semnificativă din copiii care suferă de ADHD rămân cu simptome persistente specifice și în perioada adultă, însă strategiile de organizare a vieții sau a contextelor problematice odată învățate (indiferent de vârstă), rămîn de-a lungul timpului ca sursă de stabilitate. Iar în momente cheie sunt punctul de pornire pentru dezvoltare/autodezvoltare.